“se zice testiculenta, nu coincidenta”

Ea statea ghemuita pe covorul cu pete de scrum si isi intindea sosetele spre genunchii zdreliti. cateva suvite ii gadilau lobul urechilor abia scapate din stransoarea cozii de cal. ea zicea ca asa e modelul, el stia ca i-a fost lene sa-si clateasca pletele in seara asta.

cele doua degete care tineau tigara sa nu se stinga erau intr-o pozitie hidoasa daca te uitai atent; de la departare era senzual peisajul.

El o tinea de mana libera din mrejele tutunului  si cu cealalta isi amintea de podoaba de pe piep care-l facea mai barbat. Pantalonii de casa, cum ii numea el, erau defapt niste zdrente cu amprenta personala : rupte-n derier, scamosate in ton cu cuvertura de pat, impregnate cu mirosul dragostei lor si cu o urma clara a mainii late cat un capac de WC care alina mancarimile diverse.

El era barbatul impacat cu sine. Din cand in cand isi amintea ca era si ea acolo si ii dadea cate-o palma prieteneasca peste umar. Dar o iubea, mai ales cand ii gatea jumari cu varza acra. Atunci, stand la masa si vazand-o cum se invarte prin bucatarie cu sortul ei uns si patat, atunci isi amintea cel mai bine cum s-au cunoscut…

Aragazul “23 August” era piatra de hotar a iubirii lor. El era un gura-casca pozitionat strategic pe marginea strazii la protestul din data cu pricina, iar ea muncea cu drag si spor la uzina omonima.

23 august era ce aveau ei mai drag si mai in comun in lume.

El, curajosul luptator al acelei zi pe care n-o va uita niciodata fugea sa se ascunda de un militian infometat. Si atunci a vazut-o pe ea, cu halatul ei cenusiu si baticul ce-i tupila buclele imblanzite.

Era in uzina cand el a intrat cautand un loc sa se ascunda.

“Ascunde-ma in negrul ochilor tai.” Si acolo a ramas peste ani, desi intre timp ochii ei s-au dovedit a fi caprui; dar el a continuat sa o iubeasca cu tot cu imperfectiunile ei.

Dupa ce Securitatea nu i-a mai pricinuit frica si panica, a scoso-o la o cina decenta: fete de masa apretate, flori proaspete din plastic nou importat din China, tacamuri lustruite cu spalatoarea, farfurii cu flori si crapaturi usoare, totul era perfect.

Atunci a vazut-o pe ea prima data fara halatul cenusiu si fara baticul nemilos. Nu era atat de frumoasa pe cat se astepta, dar imperfectiunile ei aveau ceva aparte care il faceau sa o iubeasca si mai mult. Pozitionarea indecisa a dintilor, parul fara personalitate si mainile galbui nu erau decat un motiv in plus sa o ia acasa si sa o pastreze.

Corina Chiriac le soptea in fundal replicile potrivite si de acolo incolo a mers struna.

Si azi, in zilele de duminica mananca sarmale si supa de pui, iar seara ea ii face surpriza pe care el o asteapta toata saptamana, cocotat in varful patului: proaspat imbaiata, isi face aparitia si incepe sa-l sarute pe ochi, pe buze, ca apoi sa coboare incet spre gat, sfarcuri, buric. Isi plimba si o mana in parul lui de pe piept, care nu o incanta atat de tare pe cat ar vrea el, dar il iubeste si asa. Si el se simte mai barbat ca niciodata.

Nu trec 10 minute si amandoi revin la pozitia lor statornica: el in varful patului, isi mangaie multumit acelasi par de pe piept si urmareste cu interes filmul, iar ea, ghemuita pe covor, trage din nou de sosetele naravase.

Nici acum ea nu a inteles ce a vrut sa zica cu “ascunde-ma in negrul ochilor tai”, dar cu siguranta e de bine…

antreu’ de S.R.L.

ce bine fu la bai! bine ca cel putin mi-e justificata lipsa -gaura- pauza de aici.

pe sandu l-am lasat undeva pe drum. tinea mortis ca o cura de trai cu mioritele si ciobanul i-ar prinde bine la gingii. asa sa fie!

si cum venii eu asa alene pe plaiurile cu costume si telefoane mobile direct din trompa lui eustachio, iaca am facut o targuiala cu neste domni cu scoala inalta si priceputi in ale lor sa le incropesc niscaiva scorneli pentru a le folosi lor la sait si blog.

zis si facut.

am intocmit targuiala, ne-am pecletuit intelegerea si am inceput fiecare treaba. adicatelea eu.

si a tinut 3 zile si trei nopti pana cand am trecut de toate incercarile. si stand asa si gandindu-ma pe o colina la cele petrecute, am ajuns la niste ganduri care se aratau a fi bune de … pus bine.

Cand si de ce si-ar face o companie blog?

- cand stie si realizeaza ca blogul face parte dintr-o strategie de comunicare, oricat de maruntica ar fi ea; altfel, iese cafenea sau balci.

- cand are resurse, adicatelea oameni insoriti bine si dibaci, care pot tine fraiele blogului; ca de nu, o ia pe plaiurile cimitirului de bloguri.

- cand acei domni/domnite dibace au ce grai si graiesc frumos; altfel nu mai vin oamenii la hora lor.

- cand chirpicii casei sunt destul de tari sa razbeasca oricarui fel de feedback care il va aduce postasul blogului tau; altfel superi cititorii si nu mai vine postasu’. deloc. si nici pensia .

- cand te-ai hotarat sa tragi perdeaua sa intre soarele in casa; un blog te pozitioneaza drept o organizatie cu ganduri de transparenta si cu usile deschise; altfel nu-ti mai trece omu’ pragu’ si te rade si te rade pana si ologu’ satului.

- cand ai ce pune pe masa; altfel te faci de rasu’ curcii.

 

apoi mi-am dat seama ca se inserase. si mi-am luat cainele si m-am invelit. si colina nici câr, nici mâr, nici fa-te-ncolo nu mi-a soptit.

 

(foto de aici)

art & copy film

am dat peste un film pe care il asteptam demult.

Art&Copy Film este “copilul” lui Doug Pray, despre advertising si inspiratie, iar singurele locuri unde acesta ruleaza sunt chicago, new york, denver, seattle si agentiile de advertising unde se organizeaza screeninguri, la cerere. poate va intrebati de ce ar plati bani frumosi agentiile “straine” pentru a oferi echipei un asemenea cadou.

pentru ca merita, oricat de in treacat ar fi angajatii, oricat de necreativi ar fi, oricat de neproductivi sau fara pasiune pentru meseria lor. un astfel de film creste libidoul pentru advertising pana si unui client. un astfel de film merita sa fie savurat de catre orice prost din aceasta breasla.

nu este o comedie cu placinte, nici un action movie cu arme care trag singure, nici un sf cu mutanti care au maini prea scurte pentru a se scarpina in cur.

de ce la noi acest film nu va intina antreu’?

pentru ca ne luam prea in serios.

pentru ca ne consideram niste “specialisti”.

pentru ca suntem niste prosti.

pentru ca ne place ca suntem niste prosti.

pentru ca am uitat gustul dulce al unei idei bune. de fapt, nu l-am cunoscut niciodata cu adevarat.

pentru ca nu credem ca acea IDEE poate rezolva totul, pana si banii si fericirea.

pentru ca nu il meritam. deocamdata.

 din alegerea lor, nu este un film pe care sa il gasesti pe torrente sau macar pe care sa il gasesti.

te poti masturba (cel putin) intelectual cu trailerul aici.

si te poti brazda pe fata aici:

discobolul

cuvintele mele vin dintr-un borcan cu scame.

si cum stau ele acolo claie peste gramada ajung sa-si cunoasca una alteia povestea vietii.

“eu sunt albastra si umeda, m-am nascut in buric.”

“eu sunt parfumata, sunt din magazin luata.”

“eu nu-mi gasesc locul aici… cum ziceai ca te numesti?”

“eu vin de la bunici… am facut zacusca”

“eu am mai fost aici candva…”

“mi-e foame.”

oricum, mai bine decat daca mi-as trage cuvintele din acea incapere exclusiv pentru o persoana.

si acel borcan cu scame e discobolul meu.

motivul pentru care ma trezesc in fiecare dimineata. dupa cafea.

ceea ce ma face sa continui. si sa rad.

(de aici)

te vrea proasta.

nicidecum “te vrea, proasto!”.

acum 20 ani erai prostul satului.

azi tara te vrea prost.

iar tu pici de prost.

in momentul in care toate aceste vorbe de duh iau formele voluptoase ale unei femei, in loc sa se infrumuseteze, se agraveaza si devin universal valabile. parca tot ce e la feminin are un grad de comparatie in plus, mai rau decat “the worst”. si nu e din cauza ca noi, purtatoarele de machiaj, ducem lipsa de diversitate la capitolul cromozomi.

acu douaj’ de ani, daca eram mai precoce (la modul fortat si supranatural), faceam copywriting pentru nea Ceasca si ma lafaiam in campanii de propaganda, cu briefuri de cultul personalitatii. aceeasi personalitate. aveam un singur client. si o tara in suflet. tatatadaaa!

mno, ala client!

bine, cel mai probabil, factorul de decizie era unul la fel de greu de cucerit ca si in zilele mele. nimic nu s-ar fi schimbat in privinta asta. cred ca de aceea inca traieste bine merci vestita replica “trebuie sa ma consult cu nevasta’mea. ei TREBUIE sa ii placa.”

bine! atunci hai sa o cunoastem pe madama! pe experta! pe prealuminata! pe intruchiparea feminina a lui Hristos pe acest pamant!

- e disponibila? sau inca e “prinsa” cu procesul de infrumusetare? vai, ma scuzati! o sa revin…

- buna ziua! ce ma bucur ca in sfarsit am reusit sa necunoastem! sunt incantata sa va cunosc!

- mda…

- ce parere aveti despre aceste propuneri?

- mie imi par urate si nu inteleg…! vreau sa fie roz! si verde! si portocaliu!

- doamna, dati-mi voie sa va explic… exista un argument plauzibil pentru propunerea noastra, culoarea aceasta transmite… tonul ales… consumatorul… penetrarea pietei… identitatea produsului dumneavoastra…

- gicule, eu vreau roz!

- dar…

- bine, mami, facem pe roz!

si uite asa conceptul tau sufera un avort spontan. tu, la randul tau, vei suferi de unul cand iti vei aminti de aceasta “experienta”.

nimic nu bate cuvantul nevestii in publicitate. nici macar o accountita.

imi si imaginez cum ar fi decurs o dicutie cu doamna Ceasca. mi-as fi inghitit propunerile si le-as fi mancat cu prune uscate. ar fi trebuit sa fiu membru de partid (ha!), sa am cravata mea de pionier, sa particip la marsuri si parade, sa imi ridic sosetele pana pe genunchi si sa am breton si coada de cal. as fi colaborat in secret cu europa libera si as fi fost capurata de securitate in timp ce facem una alta in cada cu masculul meu de companie. apoi as fi predat arta cuvintelor puscariasilor si mi-as fi lasat unghii lungi pentru a-mi putea preda maiestria pe peretii cu urme de zugraveala verzuie. as fi mancat munca silnica in mina si as fi facut debate-uri cu sobolanii. apoi mi-as fi primit libertatea dupa ani si ani si mi s-ar fi parut totul strain. pana si cada. si masculul.

totul pentru o idee buna.

omeneste imposibil.

femeiesc inuman.

as fi facut-o si pe ASTA!

(dupa ce am “facut-o”, am gasit-o aici)

condeiul ucigas

un scriitor care si-a petrecut doua treimi din viata lui impartind cascavalul si cursele cu soarecii din biblioteca si care ajunge doar sa scrie la  ziar e un pericol.

e un ghem de furie si scurtcircuite gata, gata sa puste si sa dea pe dinafara. un hairball in gatul publicatiei. si un ghimpe in coaste.

vesnic frustrat si nemultumit de sine, isi va varsa toata voma intelectuala pe articolele care ar fi putut iesi atata de frumos… mereu va compara acele “articole ieftine” cu cartea pe care ar fi putut-o publica.  va bantui ca bezmeticul prin biblioteci si librarii, mereu asteptand sa aiba o surpriza publicistica: cartea lui prafuita si plina de cafea si rachiu uscat pe coperta, de acasa,  ia ochii intr-un raft destept amplasat in acele locuri unde vin oamenii chinuiti de remuscare ca nu au carti acasa. nu ca nu citesc.

va chinui cititorii cu un limbaj mult prea sofisticat pentru o stire prea banala. va fi vesnic nesatisfacut atat de femeile prea putin cultivate cat si de incercarile de scris fara final…

nu va avea o vizuina curata pentru ca nu este demn de ordine si stare de bine. nu va trage draperiile pentru ca merita intuneric.  se va imprieteni cu soarecele din bucatarie si vor tine regulat sesiuni de confesiuni si discutii despre viata impreuna cu paianjenii din colturile baii darapanate. cenaclul flacara jegoasa.

nu se va indura sa arunce zecile de chistoace de tigara pentru ca niciodata nu se stie. oricum, cu cat e mai mult jeg, cu atat mai putin il va resimti pe cel care ii patroneaza spiritul. si vesmintele.

o specie asemanatoare cu scriitorii ratati este data de prezentele penitei din advertising. prea putin ii vor multumi textele corporative, prea putinele advertoriale si rarele newslettere.

nu vor accepta nici in ruptul capului scopul final de-a vinde pentru ca e superficial. in cele din urma, mizeria de acasa ii repezinta si e mai mult decat destula. nu e nevoie de mai mult.

o viata cu cat mai putin confort e imperios necesara, doar foamea stimuleaza ideile geniale si face minuni. vor umbla ca Iisus pe ape pentru ca pantofii sunt rupti in talpa.

nu vor intelege niciodata ce incropesc idiotii de colegi graficieni sau parvenitii din vanzari. sunt niste creaturi de prisos! dar ei, cei care scriu, creeaza totul! fara ei, buricul pamantului ar fi o gaura in cur.

se vor intoarce in fiecare zi tristi in acel loc unde mizeria lor se simte acasa. acolo totul are un sens si un rost justificate. numai soarecele si paianjenul din colt sunt demni de fluviul inteligentei lor.

talentul are in sfarsit un loc unde nu se iroseste.

moarte lenta si pita mucegaita unsa cu unsoare le doresc. jegul vine oricum din condeiul fermecat.

lautari de advertising

Ne place sa credem ca suntem creativi fauriti dupa chipul si indemanarea lu’ tata Leo.

Nu Leo a’ Caprei, prostule!

Fucking Leo Burnett!

Prostu’ care in anul 1967 spunea sus si tare ce noi inca nu reusim sa intelegem, daramite sa ne tragem pe fese sa facem.

Suntem niste idioti care nu pun mana pe o carte de advertising nici in ruptul capului. Si daca pun, degeaba. Suntem niste “profesionisti” care ne practicam meseria dupa ureche, ca niste lautari tuciurii.

“Simtim” businessul. Il vedem cum se impiedica si cade in nas in fiecare zi. Si nu suntem in stare sa il prindem de mana si sa il ridicam macar sa mearga de-a busilea, daca nu in picioare ca o veritabila maimuta.

Bravo pentru noi! Suntem niste prosti pe carte de munca.

Am facut prostia sa pun mana (vorba vine) pe discursul tatucului Leo, din 1967, Chicago. Nu, nu e o descoperire, nu sariti pe mine, lacustelor! Dar exista un moment perfect pentru a-l asculta: atunci cand esti cu un picior in groapa neincrederii in tine si in ce poti tu sa faci, adica

“When you lose that restless feeling that nothing you do is ever quite good enough”.

Iata, ia aminte:

‘When to take my name off the door’

“Somewhere along the line, after I’m finally off the premises, you – or your successors – may want to take my name off the premises, too.

You may want to call yourselves ” Twain, Rogers, Sawyer and Finn, Inc.”….. or “Ajax Advertising” or something.

That will certainly be OK with me – if it’s good for you.

But let me tell you when I might demand that you take my name off the door.

That will be the day when you spend more time trying to make money and less time making advertising – our kind of advertising.

When you forget that the sheer fun of ad making and the lift you get out of it – the creative climate of the place – should be as important as money to the very special breed of writers and artists and business professionals who compose this company of ours – and make it tick.

When you lose that restless feeling that nothing you do is ever quite good enough.

When you lose your itch to the job well for it’s sake – regardless of the client, or money, or the effort it takes.

 

When you lose your passion for thoroughness…you hatred of loose ends.

When you stop reaching the manner, the overtones, the marriage of words and pictures that produce the fresh, the memorable and the believable effect.

When you stop rededicating yourselves every day to the idea that better advertising is what the Leo Burnett Company is about.

When you are no longer what Thoreau called “a corporation with a conscience” – which means to me, a corporation of conscientious men and women.

When you begin to compromise your integrity – which has always been the heart’s blood – the very guts of this agency.

When you stoop to convenient expediency and rationalize yourselves into acts of opportunism – for the sake of a fast buck.

When you show the slightest sign of crudeness, inappropriateness or smart –aleckness – and you lose that subtle sense of the fitness of things.

When your main interest becomes a matter of size just to be big – rather that good, hard, wonderful work.

When your outlook narrows down to the number of windows – from zero to five – in the walls of your office.

When you lose your humility and become big-short wisenheimers…. a little bit too big for your boots.

When the apples come down to being just apples for eating (or for polishing) – no longer part of our tone or personality.

When you disprove of something, and start tearing the hell out of the man who did it rather than the work itself.

When you stop building on strong and vital ideas, and start a routine production line.

When you start believing that, in the interest of efficiency, a creative spirit and the urge to create can be delegated and administrated, and forget that they can only be nurtured, stimulated, and inspired.

When you start giving lip service to this being a “creative agency” and stop really being one.

Finally, when you lose your respect for the lonely man – the man at his typewriter or his drawing board or behind his camera or just scribbling notes with one of our big pencils – or working all night on a media plan. When you forget that the lonely man – and thank God for him – has made the agency we now have – possible. When you forget he’s the man who, because he is reaching harder, sometimes actually gets hold of for a moment – one of those hot, unreachable stars.

THAT, boys and girls, is when I shall insist you take my name off the door. And by golly, it will be taken off the door. Even if have to materialize long enough some night to rub it out myself – on every one of our floors. And before I DE-materialize again, I will paint out that star-reaching symbol too. And burn all the stationary. Perhaps tear up a few ads in passing.

And throw every god-damned apple down the elevator shafts.

You just won’t know the place, the next morning. You’ll have to find another name.”

Pune ureche si asculta!

izbanda unui dezertor

Ploua.

Ploua marunt cu picaturi mici de gheata care mi se strecoara prin haine pina la piele. Nu ma deranjeaza, de fapt , nu ma mai deranjeaza de mult… M-am obisnuit. Ploua de atat de multa vreme incat citeodata mi se pare ca nu cunosc nimic altceva. Imi trag incet bocancii prin noroiul ud si fiecare pas pe care-l fac ma obliga sa duc o adevarata lupta pentru a-mi ridica piciorul. Nici macar nu stiu ce ma mana inainte… continui sa merg fara sa stiu unde si de ce…

Imi ridic privirea din cand in cand si ma uit la norii grei care se aduna deasupra mea incercand sa ma sufoce, sa ma zdrobeasca, si parca fiecare pas pe care-l fac ii face sa se invesuneze si mai mult.

Nu stiu unde merg.

Dar stiu ca trebuie sa merg.

Si merg.

si ploua.

E vant

E frig.

E intuneric

E zi.

E seara.

Timpul trece sau sta.

Citeodata am impresia ca nici macar nu exista, sau am impresia ca si timpul s-a oprit din cursul lui doar ca sa se uite la mine si sa se amuze de chinurile mele.

Nu conteaza.

Imi musc buzele si merg fara sa ma orpesc

Ochii imi ard in cap.

Pumnii mi-s inclestati si unghiile imi sfasie pielea palmelor.

Continui sa merg.

Deodata ceva ma face sa grabesc pasul.

Simt ca ma apropii de tinta. Umerii mei incep sa se ridice, bocancii imi par mai usori.

Imi ridic privirea si vad.

In fata mea, in departare, o pata de lumina in intuneric.

Grabesc pasul.

Pe masura ce ma apropii, pasul imi devine din ce mai usor si, fara sa-mi dau seama, alerg, si noroiul a renuntat sa se mai agate de piciorul meu.

Fara sa-mi dau seama, ploaia s-a oprit .

Pielea mea e cuprinsa de o senzatie noua pe care, desi, o stia dintodeauna, nu a cunoscut-o niciodata.

Lumina devine din ce in ce mai puternica.

Si alerg.

Norii au disparut.

Noroiul nu mai exista.

Bocancii la fel.

Picioarele mele alearga prin iarba cruda si plina de roua.

Mi-e cald.

Capul nu-mi mai e greu.

Gustul amar din gura mi-e sters de aroma din aer.

Simt ca ma apropii din ce in ce mai mult si acum, in sfarsit, stiu ce caut, stiu de ce am mers atata timp

Stiu ca te-am gasit.

Esti acolo, esti in fata mea.

Ma opresc si respir greu.

Ma uit la tine, incerc sa te sorb din priviri… sa te iau… sa te tin numai pentru mine, ca pe o comoara indelung vanata…ca pe o prada de razboi.

Dar in loc de asta…

Ma topesc incet in Zambetul tau.

Ma afund in negrul Ochilor tai.

Ma imbat cu rosul Buzelor tale.

Ma pierd in Parul tau negru.

Ma contopesc cu aroma Pielii tale.

Am ajuns unde trebuia sa ajung.

Am ajuns la tine.

Am ajuns la mine.

Am ajuns la Noi.

Sunt fericit!

Sunt complet.

Sunt plin.

Sunt cel mai fericit.

Sunt eu.

Sunt tu.

to all the things i’ll never do

i might have been a writer. i might have been great.

i might have discovered something colossal. i could’ve gone around the world.

i might’ve had talent and do a miracle.

i might’ve gone wild and become a criminal with a green hat.

i might’ve fear my fear and jump so hight that i could’ve reached God’s toes.

i might’ve gone to war and teach them how to drink green tea.

i might’ve gambled and learn how to loose, but start again.

i might’ve stopped swearing and paint a wall.

i might’ve meet smart people to proove i’m stupid.

i might’ve done something in return not to ask for more.

i might’ve turned into something real and be more useful.

i might’ve wrote that book and turn my own page.

i might’ve ran faster and have the balls to keep my youth.

i might’ve done something with those cigarettes and not use them as an excuse.

i might’ve kept my mouth shut. i might’ve had those friends.

i might’ve known what’s right and wear a police uniform on a date.

i might’ve stopped waiting for him and buy those jeans.

i might’ve opened the window and climb that tree to sleep with the morello cherries.

i might’ve listen to my grandfather and never grow old.

i might’ve bought that dog and teach it how to write my book.

i might’ve loved a king and never get caught.

i might’ve read that poem out loud to enlighten my neighbours.

i might’ve told her she’s a bitch, but then i fixed her a soup.

i might’ve told him too, but then he’d never leave me again.

i might’ve followed my path and blame the short skirt.

to all the things i’ll never do

to all the friends i’ll never meet

to all the art i will look fake to

to all the adventures i won’t resist

to all the things I DID create

and to all the fuss and all the noise I WILL ever make

i say

make yourself my home.

aspira. inspira. transpira.

pentru cunoscatorii de guerrilla (jos palaria pentru ei sau sus fusta, depinde cum o iei) acest titlu de post o sa le spuna un pic mai mult. imi place sa cred ca “cititorii” mei asculta guerrilla (macar pe ascuns) si nu renasterea sau zu. sa imi fie cu iertarea fata de cei de la radio zu, nu am nimic personal impotriva lor, eventual impotriva aerului superficial care il expira. nici macar la naming nu au castigat puncte, daca numele radioului lor ar fi pronuntat de un balbait, gata, ai pus de un iaurt!

dar ajungand la buba in sine, e un exemplu relavant de oameni care au crescut (si in notorietate, si in bindeu) intr-un anumit loc si apoi au plecat din diverse motive: mai multi bani, nu mai aveau unde sa creasca, a lasat bunica mostenire cu clauza de intemeiere de business propriu sau pur si simplu au ajuns ACOLO.

ACOLO unde e mai bine si mai caldut si nu iti sufla nimeni in ceafa, unde te poti bashi la tine in birou si acolo unde stii sigur ca daca nu vei fi tu cel care sa faca treaba, nimeni nu o va face.

ACOLO unde dai salariul, nu il primesti, acolo unde nu va fi nimeni sa te mangaie admirativ pe crestet in semn de “good boy, spyke” si unde te lovesti crunt si cu cucuie de realitate.

multi o fac prea repede (fara referiri la minore de 13 anisori fragezi si suculenti) si au impresia ca e momentul sa porneasca intr-acolo. unii ajung prin cai neortodoxe si nespuse acolo, altii pe branci, cai sunt multe. insa rezultatele sunt numai 2: dau lovitura de realitatea de care pomeneam mai sus si, desi erau siguri ca au capacitatea sa leviteze, jjjbaaang! sau, pot sa reuseasca si sa fie fericiti. si sa nu regrete drumul pana acolo si nici ce ii asteapta.

nu stii niciodata cand e momentul potrivit sa iti iei tenishii si tigara in bot inspre ACOLO. cert e ca, odata plecat la drum, nu merge trucul cu firimiturile lui hansel si gretel. nu te poti intoarce sa faci ce faceai inainte pentru ca daca o faci, nu va mai fi la fel si vei dormi cu regretul ca nu ai reusit. iar oamenii care coabiteaza cu regretul devin posaci si acri. iar cei posaci si acri nu fac multi purici nicaieri. punct. si virgulua.

ce poti face in schimb? ce stii tu mai bine. si cum poti mai bine. oriunde te-ai afla. si sa dai din coate (dar nu ca sa ajungi mascariciul trupei imitand o gaina isterica) pana cand ai epuizat toate posibilitatile. marea prostie e sa faci mutre si sa refuzi sa faci ceva ce nu iti place. “pisiii, eu sunt copywriter, eu nu imi manjesc manusoarele astea pline de idei geniale cu o facturica sau un telefon de pupat in cur un client, daaa?” fa-o si pe aia! nu stii cand iti prinde bine, dar atata timp cat nu uiti de tine si cine esti si ce poti tu face in viata asta.

untill then, tanar si nelinistit ruleaza in continuare, iar tu sigur vei sti cand e momentul sa pornesti intr-ACOLO. iar ce ai invatat tu pana atunci, nu poate nimeni sterge cu buretele.

rabdare-n trafic! there are no dead end streets.