doua de’un fel

mi-ar fi placut sa le am ca idei.

ma multumesc sa le savurez deocamdata.

sun un copyriter prost. dar ma straduiesc.

ta ta, Clarice!

 

al tau mereu loial, elastic de par

intre noi ceva s-a rupt.

asa incepea newsletterul primit azi.

ce-i drept, in regim de forward.

nu am vazut demult un copy frumos.

si frumos, si cuminte, si in treaba lui.

asa cum ii sta bine unui copy crescut bine, cu cei 7 ani de agentie.

sarumana, mami! a fost foarte bun.

in orasul rasturnat

imi aduc aminte de o poveste veche.

bunicul ducu avea o brutarie.

si brutaria bunicului umplea strada de firimituri proaspete si de o mireasma de bunastare.

dimineata pe la 7 trecute fix venea anisoara si indesa 3 paini durdulii in plasa facuta cu mainile ei.  cel mic era la scoala si pe ceilalti doi trebuie sa ii ajute sa se aseze la casa lor, zicea ea.

pe cand era vremea cafelei, intra tantos nea’ magheru. tinea mortis sa mearga sa isi ia cu mana lui painea ‘”aia mai mandra” de pe raft. si bunicu ducu nu zicea nimic, iar nea’ magheru avea mereu bani ficsi. vorbea cateva clipe de “ziua asta data de dumnezeu” si apoi avea o privire trista… iesea de fiecare data cu painea aia mai mandra sub brat, iar dupa ce se vedea afara, rupea o bucata zdravana si molfaia alene. si ziua asta data de dumnezeu parca era mai buna…

mihaita il lua prin surprindere pe bunicu ducu. nu statea locului niciodata si uita de paine uitandu-se cu jind la borcanul cu gume turbo. nu-i ramanea mare lucru in buzunarul cusut stramb de sora’sa dupa ce ii dadea painea si bunicul ducu nu se indura sa nu-i strecoare 2 gume in buzunar. una era pentru sora lui mai mare pentru ca avea grija de el. pentru ca “mama a iesit pana la magazin intr-o zi si a uitat numarul scarii unde locuiau, iar tata nu l-a stiut niciodata”.

si bunicul ducu avea mai mereu faina alba prin mustata. “ma bucur de batranete asa cum imi convine mie” si ranjea sugubat, suparandu-se daca nu’i zambeam asa cum stiam eu. pantofii erau lustruiti dis de dimineata, doar ca “era mai greu parca pe zi ce trecea…”

la amiaz’ era musai sa “mancam amandoi”. venea nea’ chirtos de la macelaria din coltu strazii malai mare nr. 17 bis cu sortul unsuros, dar cu muschiulet proaspat si jumari in pachetul facut din ziarul de ieri dimineata. si intindea bunicul ducu masa, iar eu aduceam ultima paine de pe vatra, coapta numai pentru masa de pranz.

dadeam drumul la radio romania actualitati, iar cotele apelor dunarii nu depaseau limita pericolului…

intr-o zi bunicul ducu nu a mai incins cuptorul. “vor oamenii astia sa ridice un bloc de afaceri aicea. io nu le-oi sta in cale…” si de-atunci orasul n-a mai fost la fel.

fiul al mic al anisoarei s-a lasat de scoala.

nea magheru s-a imbolnavit de suparare ca i-au plecat copiii in celalalt capat de lume.

mihaita s-a incurcat cu cine nu trebuia si l-au lasat lat si fara dinti intr-o seara in fata blocului, dupa ce au dus-o pe sora’sa. de atunci nu mai pune in gura guma turbo.

pe nea’ chirtos l-au dus cu salvarea intr-o dimineata si u l-au mai adus inapoi.

iar cotele apelor dunarii au generat cod galben.

(semnat: Mitra)

 

(mi-a prins bine talentul lui)

“se zice testiculenta, nu coincidenta”

Ea statea ghemuita pe covorul cu pete de scrum si isi intindea sosetele spre genunchii zdreliti. cateva suvite ii gadilau lobul urechilor abia scapate din stransoarea cozii de cal. ea zicea ca asa e modelul, el stia ca i-a fost lene sa-si clateasca pletele in seara asta.

cele doua degete care tineau tigara sa nu se stinga erau intr-o pozitie hidoasa daca te uitai atent; de la departare era senzual peisajul.

El o tinea de mana libera din mrejele tutunului  si cu cealalta isi amintea de podoaba de pe piep care-l facea mai barbat. Pantalonii de casa, cum ii numea el, erau defapt niste zdrente cu amprenta personala : rupte-n derier, scamosate in ton cu cuvertura de pat, impregnate cu mirosul dragostei lor si cu o urma clara a mainii late cat un capac de WC care alina mancarimile diverse.

El era barbatul impacat cu sine. Din cand in cand isi amintea ca era si ea acolo si ii dadea cate-o palma prieteneasca peste umar. Dar o iubea, mai ales cand ii gatea jumari cu varza acra. Atunci, stand la masa si vazand-o cum se invarte prin bucatarie cu sortul ei uns si patat, atunci isi amintea cel mai bine cum s-au cunoscut…

Aragazul “23 August” era piatra de hotar a iubirii lor. El era un gura-casca pozitionat strategic pe marginea strazii la protestul din data cu pricina, iar ea muncea cu drag si spor la uzina omonima.

23 august era ce aveau ei mai drag si mai in comun in lume.

El, curajosul luptator al acelei zi pe care n-o va uita niciodata fugea sa se ascunda de un militian infometat. Si atunci a vazut-o pe ea, cu halatul ei cenusiu si baticul ce-i tupila buclele imblanzite.

Era in uzina cand el a intrat cautand un loc sa se ascunda.

“Ascunde-ma in negrul ochilor tai.” Si acolo a ramas peste ani, desi intre timp ochii ei s-au dovedit a fi caprui; dar el a continuat sa o iubeasca cu tot cu imperfectiunile ei.

Dupa ce Securitatea nu i-a mai pricinuit frica si panica, a scoso-o la o cina decenta: fete de masa apretate, flori proaspete din plastic nou importat din China, tacamuri lustruite cu spalatoarea, farfurii cu flori si crapaturi usoare, totul era perfect.

Atunci a vazut-o pe ea prima data fara halatul cenusiu si fara baticul nemilos. Nu era atat de frumoasa pe cat se astepta, dar imperfectiunile ei aveau ceva aparte care il faceau sa o iubeasca si mai mult. Pozitionarea indecisa a dintilor, parul fara personalitate si mainile galbui nu erau decat un motiv in plus sa o ia acasa si sa o pastreze.

Corina Chiriac le soptea in fundal replicile potrivite si de acolo incolo a mers struna.

Si azi, in zilele de duminica mananca sarmale si supa de pui, iar seara ea ii face surpriza pe care el o asteapta toata saptamana, cocotat in varful patului: proaspat imbaiata, isi face aparitia si incepe sa-l sarute pe ochi, pe buze, ca apoi sa coboare incet spre gat, sfarcuri, buric. Isi plimba si o mana in parul lui de pe piept, care nu o incanta atat de tare pe cat ar vrea el, dar il iubeste si asa. Si el se simte mai barbat ca niciodata.

Nu trec 10 minute si amandoi revin la pozitia lor statornica: el in varful patului, isi mangaie multumit acelasi par de pe piept si urmareste cu interes filmul, iar ea, ghemuita pe covor, trage din nou de sosetele naravase.

Nici acum ea nu a inteles ce a vrut sa zica cu “ascunde-ma in negrul ochilor tai”, dar cu siguranta e de bine…

antreu’ de S.R.L.

ce bine fu la bai! bine ca cel putin mi-e justificata lipsa -gaura- pauza de aici.

pe sandu l-am lasat undeva pe drum. tinea mortis ca o cura de trai cu mioritele si ciobanul i-ar prinde bine la gingii. asa sa fie!

si cum venii eu asa alene pe plaiurile cu costume si telefoane mobile direct din trompa lui eustachio, iaca am facut o targuiala cu neste domni cu scoala inalta si priceputi in ale lor sa le incropesc niscaiva scorneli pentru a le folosi lor la sait si blog.

zis si facut.

am intocmit targuiala, ne-am pecletuit intelegerea si am inceput fiecare treaba. adicatelea eu.

si a tinut 3 zile si trei nopti pana cand am trecut de toate incercarile. si stand asa si gandindu-ma pe o colina la cele petrecute, am ajuns la niste ganduri care se aratau a fi bune de … pus bine.

Cand si de ce si-ar face o companie blog?

- cand stie si realizeaza ca blogul face parte dintr-o strategie de comunicare, oricat de maruntica ar fi ea; altfel, iese cafenea sau balci.

- cand are resurse, adicatelea oameni insoriti bine si dibaci, care pot tine fraiele blogului; ca de nu, o ia pe plaiurile cimitirului de bloguri.

- cand acei domni/domnite dibace au ce grai si graiesc frumos; altfel nu mai vin oamenii la hora lor.

- cand chirpicii casei sunt destul de tari sa razbeasca oricarui fel de feedback care il va aduce postasul blogului tau; altfel superi cititorii si nu mai vine postasu’. deloc. si nici pensia .

- cand te-ai hotarat sa tragi perdeaua sa intre soarele in casa; un blog te pozitioneaza drept o organizatie cu ganduri de transparenta si cu usile deschise; altfel nu-ti mai trece omu’ pragu’ si te rade si te rade pana si ologu’ satului.

- cand ai ce pune pe masa; altfel te faci de rasu’ curcii.

 

apoi mi-am dat seama ca se inserase. si mi-am luat cainele si m-am invelit. si colina nici câr, nici mâr, nici fa-te-ncolo nu mi-a soptit.

 

(foto de aici)

art & copy film

am dat peste un film pe care il asteptam demult.

Art&Copy Film este “copilul” lui Doug Pray, despre advertising si inspiratie, iar singurele locuri unde acesta ruleaza sunt chicago, new york, denver, seattle si agentiile de advertising unde se organizeaza screeninguri, la cerere. poate va intrebati de ce ar plati bani frumosi agentiile “straine” pentru a oferi echipei un asemenea cadou.

pentru ca merita, oricat de in treacat ar fi angajatii, oricat de necreativi ar fi, oricat de neproductivi sau fara pasiune pentru meseria lor. un astfel de film creste libidoul pentru advertising pana si unui client. un astfel de film merita sa fie savurat de catre orice prost din aceasta breasla.

nu este o comedie cu placinte, nici un action movie cu arme care trag singure, nici un sf cu mutanti care au maini prea scurte pentru a se scarpina in cur.

de ce la noi acest film nu va intina antreu’?

pentru ca ne luam prea in serios.

pentru ca ne consideram niste “specialisti”.

pentru ca suntem niste prosti.

pentru ca ne place ca suntem niste prosti.

pentru ca am uitat gustul dulce al unei idei bune. de fapt, nu l-am cunoscut niciodata cu adevarat.

pentru ca nu credem ca acea IDEE poate rezolva totul, pana si banii si fericirea.

pentru ca nu il meritam. deocamdata.

 din alegerea lor, nu este un film pe care sa il gasesti pe torrente sau macar pe care sa il gasesti.

te poti masturba (cel putin) intelectual cu trailerul aici.

si te poti brazda pe fata aici:

discobolul

cuvintele mele vin dintr-un borcan cu scame.

si cum stau ele acolo claie peste gramada ajung sa-si cunoasca una alteia povestea vietii.

“eu sunt albastra si umeda, m-am nascut in buric.”

“eu sunt parfumata, sunt din magazin luata.”

“eu nu-mi gasesc locul aici… cum ziceai ca te numesti?”

“eu vin de la bunici… am facut zacusca”

“eu am mai fost aici candva…”

“mi-e foame.”

oricum, mai bine decat daca mi-as trage cuvintele din acea incapere exclusiv pentru o persoana.

si acel borcan cu scame e discobolul meu.

motivul pentru care ma trezesc in fiecare dimineata. dupa cafea.

ceea ce ma face sa continui. si sa rad.

(de aici)

te vrea proasta.

nicidecum “te vrea, proasto!”.

acum 20 ani erai prostul satului.

azi tara te vrea prost.

iar tu pici de prost.

in momentul in care toate aceste vorbe de duh iau formele voluptoase ale unei femei, in loc sa se infrumuseteze, se agraveaza si devin universal valabile. parca tot ce e la feminin are un grad de comparatie in plus, mai rau decat “the worst”. si nu e din cauza ca noi, purtatoarele de machiaj, ducem lipsa de diversitate la capitolul cromozomi.

acu douaj’ de ani, daca eram mai precoce (la modul fortat si supranatural), faceam copywriting pentru nea Ceasca si ma lafaiam in campanii de propaganda, cu briefuri de cultul personalitatii. aceeasi personalitate. aveam un singur client. si o tara in suflet. tatatadaaa!

mno, ala client!

bine, cel mai probabil, factorul de decizie era unul la fel de greu de cucerit ca si in zilele mele. nimic nu s-ar fi schimbat in privinta asta. cred ca de aceea inca traieste bine merci vestita replica “trebuie sa ma consult cu nevasta’mea. ei TREBUIE sa ii placa.”

bine! atunci hai sa o cunoastem pe madama! pe experta! pe prealuminata! pe intruchiparea feminina a lui Hristos pe acest pamant!

- e disponibila? sau inca e “prinsa” cu procesul de infrumusetare? vai, ma scuzati! o sa revin…

- buna ziua! ce ma bucur ca in sfarsit am reusit sa necunoastem! sunt incantata sa va cunosc!

- mda…

- ce parere aveti despre aceste propuneri?

- mie imi par urate si nu inteleg…! vreau sa fie roz! si verde! si portocaliu!

- doamna, dati-mi voie sa va explic… exista un argument plauzibil pentru propunerea noastra, culoarea aceasta transmite… tonul ales… consumatorul… penetrarea pietei… identitatea produsului dumneavoastra…

- gicule, eu vreau roz!

- dar…

- bine, mami, facem pe roz!

si uite asa conceptul tau sufera un avort spontan. tu, la randul tau, vei suferi de unul cand iti vei aminti de aceasta “experienta”.

nimic nu bate cuvantul nevestii in publicitate. nici macar o accountita.

imi si imaginez cum ar fi decurs o dicutie cu doamna Ceasca. mi-as fi inghitit propunerile si le-as fi mancat cu prune uscate. ar fi trebuit sa fiu membru de partid (ha!), sa am cravata mea de pionier, sa particip la marsuri si parade, sa imi ridic sosetele pana pe genunchi si sa am breton si coada de cal. as fi colaborat in secret cu europa libera si as fi fost capurata de securitate in timp ce facem una alta in cada cu masculul meu de companie. apoi as fi predat arta cuvintelor puscariasilor si mi-as fi lasat unghii lungi pentru a-mi putea preda maiestria pe peretii cu urme de zugraveala verzuie. as fi mancat munca silnica in mina si as fi facut debate-uri cu sobolanii. apoi mi-as fi primit libertatea dupa ani si ani si mi s-ar fi parut totul strain. pana si cada. si masculul.

totul pentru o idee buna.

omeneste imposibil.

femeiesc inuman.

as fi facut-o si pe ASTA!

(dupa ce am “facut-o”, am gasit-o aici)

condeiul ucigas

un scriitor care si-a petrecut doua treimi din viata lui impartind cascavalul si cursele cu soarecii din biblioteca si care ajunge doar sa scrie la  ziar e un pericol.

e un ghem de furie si scurtcircuite gata, gata sa puste si sa dea pe dinafara. un hairball in gatul publicatiei. si un ghimpe in coaste.

vesnic frustrat si nemultumit de sine, isi va varsa toata voma intelectuala pe articolele care ar fi putut iesi atata de frumos… mereu va compara acele “articole ieftine” cu cartea pe care ar fi putut-o publica.  va bantui ca bezmeticul prin biblioteci si librarii, mereu asteptand sa aiba o surpriza publicistica: cartea lui prafuita si plina de cafea si rachiu uscat pe coperta, de acasa,  ia ochii intr-un raft destept amplasat in acele locuri unde vin oamenii chinuiti de remuscare ca nu au carti acasa. nu ca nu citesc.

va chinui cititorii cu un limbaj mult prea sofisticat pentru o stire prea banala. va fi vesnic nesatisfacut atat de femeile prea putin cultivate cat si de incercarile de scris fara final…

nu va avea o vizuina curata pentru ca nu este demn de ordine si stare de bine. nu va trage draperiile pentru ca merita intuneric.  se va imprieteni cu soarecele din bucatarie si vor tine regulat sesiuni de confesiuni si discutii despre viata impreuna cu paianjenii din colturile baii darapanate. cenaclul flacara jegoasa.

nu se va indura sa arunce zecile de chistoace de tigara pentru ca niciodata nu se stie. oricum, cu cat e mai mult jeg, cu atat mai putin il va resimti pe cel care ii patroneaza spiritul. si vesmintele.

o specie asemanatoare cu scriitorii ratati este data de prezentele penitei din advertising. prea putin ii vor multumi textele corporative, prea putinele advertoriale si rarele newslettere.

nu vor accepta nici in ruptul capului scopul final de-a vinde pentru ca e superficial. in cele din urma, mizeria de acasa ii repezinta si e mai mult decat destula. nu e nevoie de mai mult.

o viata cu cat mai putin confort e imperios necesara, doar foamea stimuleaza ideile geniale si face minuni. vor umbla ca Iisus pe ape pentru ca pantofii sunt rupti in talpa.

nu vor intelege niciodata ce incropesc idiotii de colegi graficieni sau parvenitii din vanzari. sunt niste creaturi de prisos! dar ei, cei care scriu, creeaza totul! fara ei, buricul pamantului ar fi o gaura in cur.

se vor intoarce in fiecare zi tristi in acel loc unde mizeria lor se simte acasa. acolo totul are un sens si un rost justificate. numai soarecele si paianjenul din colt sunt demni de fluviul inteligentei lor.

talentul are in sfarsit un loc unde nu se iroseste.

moarte lenta si pita mucegaita unsa cu unsoare le doresc. jegul vine oricum din condeiul fermecat.

lautari de advertising

Ne place sa credem ca suntem creativi fauriti dupa chipul si indemanarea lu’ tata Leo.

Nu Leo a’ Caprei, prostule!

Fucking Leo Burnett!

Prostu’ care in anul 1967 spunea sus si tare ce noi inca nu reusim sa intelegem, daramite sa ne tragem pe fese sa facem.

Suntem niste idioti care nu pun mana pe o carte de advertising nici in ruptul capului. Si daca pun, degeaba. Suntem niste “profesionisti” care ne practicam meseria dupa ureche, ca niste lautari tuciurii.

“Simtim” businessul. Il vedem cum se impiedica si cade in nas in fiecare zi. Si nu suntem in stare sa il prindem de mana si sa il ridicam macar sa mearga de-a busilea, daca nu in picioare ca o veritabila maimuta.

Bravo pentru noi! Suntem niste prosti pe carte de munca.

Am facut prostia sa pun mana (vorba vine) pe discursul tatucului Leo, din 1967, Chicago. Nu, nu e o descoperire, nu sariti pe mine, lacustelor! Dar exista un moment perfect pentru a-l asculta: atunci cand esti cu un picior in groapa neincrederii in tine si in ce poti tu sa faci, adica

“When you lose that restless feeling that nothing you do is ever quite good enough”.

Iata, ia aminte:

‘When to take my name off the door’

“Somewhere along the line, after I’m finally off the premises, you – or your successors – may want to take my name off the premises, too.

You may want to call yourselves ” Twain, Rogers, Sawyer and Finn, Inc.”….. or “Ajax Advertising” or something.

That will certainly be OK with me – if it’s good for you.

But let me tell you when I might demand that you take my name off the door.

That will be the day when you spend more time trying to make money and less time making advertising – our kind of advertising.

When you forget that the sheer fun of ad making and the lift you get out of it – the creative climate of the place – should be as important as money to the very special breed of writers and artists and business professionals who compose this company of ours – and make it tick.

When you lose that restless feeling that nothing you do is ever quite good enough.

When you lose your itch to the job well for it’s sake – regardless of the client, or money, or the effort it takes.

 

When you lose your passion for thoroughness…you hatred of loose ends.

When you stop reaching the manner, the overtones, the marriage of words and pictures that produce the fresh, the memorable and the believable effect.

When you stop rededicating yourselves every day to the idea that better advertising is what the Leo Burnett Company is about.

When you are no longer what Thoreau called “a corporation with a conscience” – which means to me, a corporation of conscientious men and women.

When you begin to compromise your integrity – which has always been the heart’s blood – the very guts of this agency.

When you stoop to convenient expediency and rationalize yourselves into acts of opportunism – for the sake of a fast buck.

When you show the slightest sign of crudeness, inappropriateness or smart –aleckness – and you lose that subtle sense of the fitness of things.

When your main interest becomes a matter of size just to be big – rather that good, hard, wonderful work.

When your outlook narrows down to the number of windows – from zero to five – in the walls of your office.

When you lose your humility and become big-short wisenheimers…. a little bit too big for your boots.

When the apples come down to being just apples for eating (or for polishing) – no longer part of our tone or personality.

When you disprove of something, and start tearing the hell out of the man who did it rather than the work itself.

When you stop building on strong and vital ideas, and start a routine production line.

When you start believing that, in the interest of efficiency, a creative spirit and the urge to create can be delegated and administrated, and forget that they can only be nurtured, stimulated, and inspired.

When you start giving lip service to this being a “creative agency” and stop really being one.

Finally, when you lose your respect for the lonely man – the man at his typewriter or his drawing board or behind his camera or just scribbling notes with one of our big pencils – or working all night on a media plan. When you forget that the lonely man – and thank God for him – has made the agency we now have – possible. When you forget he’s the man who, because he is reaching harder, sometimes actually gets hold of for a moment – one of those hot, unreachable stars.

THAT, boys and girls, is when I shall insist you take my name off the door. And by golly, it will be taken off the door. Even if have to materialize long enough some night to rub it out myself – on every one of our floors. And before I DE-materialize again, I will paint out that star-reaching symbol too. And burn all the stationary. Perhaps tear up a few ads in passing.

And throw every god-damned apple down the elevator shafts.

You just won’t know the place, the next morning. You’ll have to find another name.”

Pune ureche si asculta!